Sabatul si Duminica-Odihna si Ziua Domnului

1. Înainte de Legea lui Moise nu ținea nimeni (nici drepții, nici păgânii) pe pământ vreo zi săptămânală sau zecimală, lunară sau anuală, dedicată lui Dumnezeu - Cel ce este, cel Viu, cel Adevărat - Creatorul cerului și al pământului. Nici Adam după cădere, nici Abel, nici Noe, nici Avraam, nici Iov, nici chiar Moise până să urce pe muntele Sinai, nu au ținut sabatul. Dacă era esențial de știut și mântuitor pentru ei Dumnezeu ne lăsa și mărturia lor expresă. Ba, mai mult, nici chiar Melchisedec, preotul lui Dumnezeu, prototipul profetic al lui Hristos nu a ținut sabatul. Pentru ei, cei drepți de dinaintea Legii Vechi a lui Moise, fiecare zi era importantă și ei I se închinau lui Dumnezeu prin rugăciune, viață curată și jertfe de animale. Apoi nici preoții Legii Vechi nu țineau sabatul ca zi de odihnă întrucât aduceau jertfe (munceau) dublu față de celelalte zile: ”Sau n-aţi citit în Lege că preoţii, sâmbăta, în templu, calcă sâmbăta şi sunt fără de vină?” (Matei 12, 5). 2. În capitolul 15 al Faptelor Apostolilor ni se spune că Sfinții Apostoli, insuflați de Duhul Sfânt - Atenție! -, au hotărât că neamurile păgâne nu sunt deloc datoare să respecte rânduielile ceremoniale ale legii Vechiului Testament precum tăierea împrejur, jertfele de animale și ținerea sabatului, ci trebuie să se ferească ”de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (15, 29). 3. Nu se justifică denumirea primei zile a săptămânii prin asocierea cu denumirile ei la popoarele barbare idolatre (duminica = ziua soarelui, sunday), când toate cărțile Noului Testament și toate scrierile creștine din primele secole au fost scrise, majoritar, în limba greacă. Deoarece creștinii greci (majoritari încă din primul veac creștin deoarece limba greacă era limba vorbită de majoritatea poporului roman), de la început, ca și de atunci încoace până acum, folosesc următoarele denumiri pentru numele zilelor: kiriaki (Duminica = ziua Domnului, prima a săptămânii), deftera (a doua = luni), triti (a treia = marți, tetarti (a patra = miercuri), pempti (a cincea = joi), paraskevi (vineri), savato (a șaptea = sâmbăta). 4. Sfinții apostoli mergeau în zi de sabat la sinagogile iudaice de pretutindeni ca să-i ”pescuiască” mai întâi pe credincioșii care știau ceva despre Mesia, când toți iudeii dintr-o comunitate erau adunați laolaltă. Dar, iată că tradiția apostolică săptămânală a ”cinei Domnului” sau a ”frângerii pâinii” (Euharistia) arată că avea loc duminica, în prima zi a săptămânii: ”În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii.” (Fapte 20, 7). Aceasta se petrecea în Troa, în Grecia, unde creștinii erau proveniți numai dintre păgâni. Deci acolo, de la început, Biserica lui Hristos ”ținea” Duminica drept ziua de rugăciune săptămânală a comunității creștine. 5. In Galatia, ca și în Corint, după rugăciunea comunitara, avea loc și strângerea de ajutoare pentru creștinii mai săraci (nu doar din Ierusalim): ”Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (kiriaki imera - Duminica), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni.” (1 Cor. 16, 1-2). Amintim textul capitolului 20 al Ieșirii: ”1. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: 2. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. 3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! 4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! 5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, 6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. 7. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. 8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. 9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, 10. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. 11. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o. 12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. 13. Să nu ucizi! 14. Să nu fii desfrânat! 15. Să nu furi! 16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 17. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!" Dumnezeu, astfel, i-a grăit Sfântului Moise, lui Moise i s-a adresat, cu Moise a vorbit și i-a spus cele de mai sus. Apoi Moise a spus poporului (20, 19) protejându-l de a nu muri văzând slava supraluminoasă (foc incandescent) a lui Dumnezeu. Deci lui Moise i-a spus Domnul să-și amintească (”adu-ţi aminte” tu, la persoana a doua singular) de sabat ca zi de odihnă și sfințire (unire cu Dumnezeu cel Sfânt) ca și pomenire a ieșirii din țara păcatului (Egipt) și ”casa robiei” (20, 1) în ținutul material (Canaan) al făgăduinței dumnezeiești (eliberarea de sub tirania lui Faraon celui văzut). Deci în amintirea ieșirii lor din robie, iudeii erau datori șă țină sabatul ca zi de unire cu Dumnezeu (rugăciuni, mers la cortul mărturiei, iar mai apoi la templu sau la sinagogă). Dacă vreun drept dinainte de Moise ar fi ținut sabatul, Dumnezeu ne spunea clar și nu-i lăsa pe adventiștii sâmbătari să speculeze aiurea, fără nici un temei biblic, mai ales că până la ei nu a interpretat astfel nimeni în istoria creștinismului acest lucru. Ba încă nici cărțile iudeilor nu susțin așa ceva. Trebuie precizat că, datorită căderii în păcat toată omenirea zăcea sub robia lui Faraon cel nevăzut, adică a diavolului. De aceea nici un om nu ținea vreo zi de odihnă, pedeapsa și blestemul lui Dumnezeu asupra lui Adam fiind foarte clar: ” "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! 18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! 19. În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".” (Facere 3, 17-19) Deci, Adam și urmașii lui până la legea lui Moise nu au avut nici o zi de odihnă, nu au ținut nici un sabat, întrucât erau sub povara blestemului ca în toate zilele vieții lor să se ostenească pentru traiul zilnic. Nici un popor păgân nu ținea vreo zi de odihnă dedicată lui Dumnezeu sau măcar vreunui zeu sau idol, până la darea Legii lui Moise. Numai iudeii mozaici se deosebeau de celelalte popoare prin ținerea acestei zile de odihnă, ca și amintire a ieșirii lor la odihna făgăduită de Dumnezeu din robia plină de munci a lui Faraon. Apoi, zilele biblice (erele, veacurile - cum le numește Sfântul Maxim Mărturisitorul) ale creației materiale (cele 6) nu sunt de 24 ore, după cum măsurăm noi zilele azi, soarele fiind adus în existență abia în a patra zi. Cum putea să existe alternanța solară actuală ”seară-dimineață” înainte de existența soarelui? Deci cele șase zile ale facerii lumii reprezintă unităţi de timp (veacuri, ere) şi nivele de existenţă a făpturilor lumii în care Dumnezeu Şi-a desfăşurat lucrarea Sa creatoare progresivă. Din acest motiv, fiecare faptă creatoare divină este şi o Revelaţie întrucât scoate la lumina existenţei planul cel necunoscut şi supraluminos al lui Dumnezeu. Astfel, fiecare zi este formată dintr-o seară şi o dimineaţă, dimineaţa zilei precedente fiind seară pentru ziua următoare în care Dumnezeu sporeşte lumina existenţei din lume printr-o nouă faptă creatoare şi revelatoare. Făpturile create de Dumnezeu într-o zi asigură o temelie logică (raţională) pentru creaţia din ziua următoare. Lucrarea creatoare divină este astfel continuă şi progresivă, din lumină în mai multă lumină. Sensul creaţiei lumii şi al Providenţei (iconomiei) divine este umplerea tuturor de lumina necreată a slavei dumnezeieşti şi, prin aceasta, odihna sau veşnica existenţă fericită a tuturor făpturilor în Dumnezeu (ziua a opta, când noapte nu va mai fi). Deci, alternanța seară-dimineață ne arată că Dumnezeu, în fiecare zi (etapă) a creației luminează și îmbogățește neîncetat lumea cu Cuvântul Său - Lumina lumii (”Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.” - Ioan 5, 17), energia sa creatoare infinită aducând la existență făpturi frumoase-bune foarte pe care le-a contemplat apoi la finalul fiecărei zile (etape creatoare), încât fiecare dimineață (împlinire) a unei zile devine seară a zilei următoare care se umple cu mai multă lumină, cu noi făpturi materiale și ființe, până la om. Omul a fost făcut de Dumnezeu în ziua a șasea și apoi Dumnezeu a contemplat toate și le-a binecuvântat încheind lucrarea Sa: ” Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Facere 1, 31). ” Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.” (Facere 2, 2-3) Departe de a însemna o pasivitate sau o îndepărtare a Sa faţă de lume, ziua a şaptea exprimă odihna (sabatul) lui Dumnezeu în mişcarea naturală a tuturor făpturilor și a oamenilor. Este ziua sfinţirii lumii prin prezenţa şi lucrarea Lui proniatoare tot mai intensă la care Dumnezeu îl cheamă coliturghisitor şi pe om. Pentru că “sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat” (Marcu 2.27). Rostul sabatului a fost deci şi cel de pregustare a stabilităţii ce se va realiza în ziua a opta a creaţiei, adică în Împărăţia lui Dumnezeu, prin ajungerea la atotunitatea voită de Creator. Sensul creaţiei şi al timpului este, aşadar, îndumnezeirea eternă, unirea în veşnica existenţă bună a tuturor făpturilor cu Dumnezeu şi întreolaltă în lumina iubirii dumnezeieşti: ”Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârşitul Providenţei şi al celor providenţiate, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile şi descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu Care există de infinite ori infinit înainte de veacuri.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul - Răspunsul 60 către Talasie). Pentru că ziua a șaptea nu s-a încheiat ca celelalte șase precedente. Nu scrie în Sfânta Scriptură că a fost seară și dimineață, ziua a șaptea. Nu scrie decât că ziua a șaptea - sabatul (odihna) lui Dumnezeu a început odată cu încheierea facerii omului și punerea lui în rai, dar nu s-a terminat ca și celelalte șase. Dar ce este cu sabatul, atunci? Mântuitorul ne lămurește: ”Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat.” (Marcu 2, 27). Deci sabatul era dat ca timp și odihnă omului în rai, ca stare de comuniune cu Dumnezeu, ca stare și lucrare de fiu liber al lui Dumnezeu. Ziua a șaptea (cosmică) este timpul dat omului/oamenilor până la A doua Venire a Domnului Hristos, până la Învierea și Judecata tuturor, ca să crească și să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar căderea în păcat a omului a însemnat alunecarea în robia diavolului, adică pierderea libertății de fiu al lui Dumnezeu și primirea blestemului dumnezeiesc ca și canon de pocăință în toate zilele vieții lui până la moarte. Adam a căzut din odihna lui Dumnezeu în munca chinuitoare în afara raiului, pe pământul care trebuia lucrat cu trudă zi de zi… Și după Adam, toate neamurile răspândite pe pământ trudeau zi de zi, căci fiind sub robia necredinței, a patimilor și a demonilor, nu aveau odihnă. Ba încă, nici chiar iudeii, neascultători fiind, nu au intrat în odihna cea duhovnicească, deși păreau că țin legea… ” Şi ei n-au cunoscut căile Mele, că M-am jurat întru mânia Mea: "Nu vor intra întru odihna Mea".”(Psalmul 94, 12). Nici unul nu a intrat în odihna lui Dumnezeu, adică nu s-a mântuit înainte de Hristos. Pe cruce, însă, Domnul Iisus Hristos îi zice tâlharului celui pocăit: ”Astăzi vei fi cu mine în rai.” (Luca 23, 43), deci cu Hristos tâlharul a intrat în rai, în odihna cea de sus, împreună cu toți drepții pe care Mântuitorul i-a ridicat din iad întru odihna Sa. ” Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…” (1 Petru 3, 18-19) adică sfinților și drepților din Vechiul Testament care-L așteptau (deci sufletele după moartea fizică nu dorm, ci sunt vii și conștiente). Unii dintre aceștia au înviat și cu trupul: ”Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. 53. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.” (Matei 27, 51-52). Ziua aceasta a Învierii Domnului, a biruinței Lui asupra morții, este adevărata sărbătoare a ieșirii noastre din casa robiei (diavolului, a păcatului și a morții) și din muncile (chinurile) iadului și intrarea în pământul făgăduinței – raiul și odihna lui Dumnezeu. În cartea Apocalipsei Mântuitorul ni Se descoperă: ” Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, și Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.” (1, 17-18). Apoi, Sfântul Apostol Pavel, în care via Hristos, a spus către evrei, lămurindu-i cu mărturii de la Sfinții Prooroci și că s-a schimbat Legea, și că s-a schimbat Preoția, și că s-a schimbat sărbătoarea sabatului: ” 1. Să ne temem, deci, ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. 2. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit. 3. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: "M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea", măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii. 4. Căci undeva, despre ziua a şaptea, a zis astfel: "Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale". 5. Şi în acelaşi loc, zice iarăşi: "Nu vor intra întru odihna Mea!". 6. Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, 7. Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: "Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre". 8. Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. 9. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. 10. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. 11. Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării…” (Evrei 4, 1-11). Deci, iată, pe temei scripturistic, din vremurile apostolice Biserica ține sărbătoarea odihnei lui Dumnezeu în ziua Învierii Domnului Hristos (kiriaki imera), căci e ziua biruinței Lui definitive asupra morții și anticipare a zilei a opta a creației, când noapte (seară) nu va mai fi, din Împărăția veșnică a Sfintei Treimi. Noi mărturisim în Crez ”Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.” La a doua Sa venire, întru slava supremă a Tatălui, Hristos va străluci cu putere în întreaga creație care se va transfigura, iar Biserica se va umple de slava Lui: ”Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. ” (Apocalipsa 21, 23-25) ”Pentru că pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie) De această odihnă în Împărăția lui Dumnezeu să ne învrednicească pe toți Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos!

1. DESPRE SERBAREA DUMINICII IN LOCUL SAMBETEI - Parintele Cleopa Ilie

            INVATACELUL: Daca Noul Testament este urmarea Vechiului Testament, de ce          nu urmam noi si sarbatorirea sambetei ? PREOTUL: De la Adam pana la sfarsitul lui Avraam au trecut, dupa unii cronografi, 3678 de ani (Cronograful lui Gheorghe Kedranos, trad. rom. de Mitrop. Veniamin Costachi, Manastirea Neamtu, 1837, p. 44- 45; vezi si prefata Mineiului pe februarie, de staretul Manastirii Neamtu-Secu, Neonil), la care, adaugind cei 430 de ani cat au stat israelitii robi in Egipt (Gal., 3, 17), fac 4108 ani. In aceasta perioada de timp, de la Adam pana la Moise, nici Scriptura nu era scrisa, nici sambata nu se tinea ca sarbatoare de vreun, popor. Timp de atatea mii de ani, patriarhii cei de mai inainte de lege si toti cei credinciosi s-au povatuit la calea mantuirii numai prin Sfanta Traditie si abia dupa acest indelungat rastimp a fost instituita de Dumnezeu praznuirea sambetei - in timpul trecerii poporului Israel prin pustia Arabiei - in amintirea facerii lumii in sapte zile, dupa care, in ziua a saptea, Dumnezeu S-a odihnit, precum si in amintirea iesirii din robia Egiptului a poporului Sau, Israel. Caci Sfanta Scriptura spune: "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, caci intru ea S-a odihnit de toata lucrarea Sa pe care a facut-o Dumnezeu" (Fac., 2, 3). Si iarasi este scris, referitor la iesirea israelitilor din robie: "Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamantul Egiptului si te-a scos Domnul Dumnezeul tau de acolo cu mana tare si cu brat inalt pentru aceea ti-a poruncit Domnul-Dumnezeul tau sa pazesti ziua sambetei" (Deut., 5, 15). Dar trebuie stiut si faptul ca sambata nu a fost data de Dumnezeu ca sarbatoare obligatorie pentru toate popoarele lumii, ci a randuit-o, ca sarbatoare si ca legamant vesnic, numai pentru poporul Sau, Israel. Acest lucru il arata Sfanta Scriptura clar, cand zice: "Sa pazeasca fiii lui Israel sambata, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamant vesnic. Si sa fie aceasta semn vesnic intre Mine si fiii lui Israel, pentru ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, iar in ziua a saptea a incetat si S-a odihnit" (Ies., 31, 16-17). In alt loc, Sfanta Scriptura ne arata, de asemenea, ca atat sambata, cat si celelalte porunci ale Legii nu au fost date decat poporului Israel: "Cel ce vesteste cuvantul Sau lui Iacov, indreptarile si judecatile Sale lui Israel (adica poporului scos de El din robie), n-a facut asa nici unui alt neam (adica necredincios, care nu se tragea din samanta lui Iacov) si judecatile Sale nu le-a aratat lor" (poruncile si sambata) (Ps. 147, 8- 9). Cand paganii au venit la Neemia, dorind sa ia parte la zidirea templului, el le-a zis: "Dumnezeu cel ceresc ne va ajuta. Noi, slugile Lui, vom zidi; iar voi n-aveti parte, nici drept, nici pomenire in Ierusalim" (II Ez. 2, 19). Daca paganii ar fi avut sambata, mai avea Neemia dreptul sa le vorbeasca asa? Paganii i-ar fi putut raspunde ca si ei au sambata ca semn al asezamantului, la fel ca israelitii. Aici insa Neemia vorbeste hotarat si limpede, spunandu-le ca nu au "parte, nici drept". Ca paganilor nu li s-a dat nici Legea si nici sambata reiese si din epistola Sfantului apostol Pavel catre romani, unde le spune: "Caci paganii care nu au lege, din fire fac ale Legii" (Rom., 2, 14). Iar mai departe, acelasi apostol marturiseste ca israelitilor le apartine infierea si slava si asezamantul (deci si semnul legaturii - sambata) si punerea legii (sambata face parte din ea) si slujba (legea ceremoniala) si fagaduintele (Rom., 9, 4; Deut., 6-13). Asadar, pe temeiul marturiilor de mai sus reiese clar ca sambata era un semn de legatura intre Dumnezeu si Israel si ca a fost data in urma, numai pentru israeliti (Ies., 3, 16-17), nicidecum pentru intreaga omenire. Dar legiuirea sambetei nu s-a facut pentru o durata nedeterminata. Apostolul Pavel, in epistola sa catre galateni, ne arata ca "Legea a fost adaugata pentru calcarile de lege, pana cand era sa vina Urmasul (prin urmare pana la venirea Urmasului), Caruia I s-a dat fagaduinta" (Gal., 3, 19). De asemenea, stim ca "sfarsitul legii este Hristos" (Rom., 10, 4). Deci, iata durata de timp pentru care a fost data Legea: pana la venirea Urmasului, Care este Hristos. Legea a fost - dupa cum stim - numai povatuitor catre Hristos, ca sa ne justificam prin credinta. Dupa venirea credintei, nu mai suntem sub povatuitor (Lege) (Gal., 3, 24-25). Vechiul Testament fiind inlocuit, s-a implinit porunca lui Ieremia in care se zice: "Iata, vin zile - zice Domnul - cand Eu voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou. Insa nu ca legamantul pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cand i-am luat de mana, ca sa-i scot din pamantul Egiptului... Voi pune Legea Mea in launtrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei imi vor fi Mie popor" (Ier., 31, 31-33; Evr., 8, 8-10). Aici se vorbeste despre incheierea unei noi legaturi si se arata si timpul cand asezamantul va fi inlocuit cu cel nou. Se naste intrebarea: care legamant va fi inlocuit? Proorocul Ieremia a aratat: "...acela pe care l-am facut cu parintii lor in ziua Cand i-am luat de mana, ca sa-i scot din pamantul Egiptului...". In ce consta acest legamant ne arata proorocul Moise: "Domnul Dumnezeul vostru a incheiat cu voi legamant in Horeb. Nu cu parintii nostri a facut Domnul legamantul acesta, ci cu noi, cei ce suntem vii aici astazi... Eu am stat in vremea aceea intre Domnul si intre voi... El a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Cel ce te-am scos din pamantul Egiptului, din casa robiei... Cuvintele acestea le-a grait Domnul catre toata adunarea voastra pe munte, din mijlocul focului, al norului, intunericului si al furtunii, cu glas de tunet si altceva n-a mai grait. Si le-a scris pe doua lespezi de piatra si mi le-a dat mie" (Deut., 5, 2-22). Acest Asezamant, aceasta legatura trebuie sa-i lase loc Noului Asezamant. Deci, inlocuindu-se si dandu-se la o parte legatura cea veche, de la sine cade si sambata - semnul acestei legaturi. INVATACELUL: Hristos Mantuitorul nostru n-a desfiintat Legea Testamentului Vechi, caci insusi a marturisit: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii. N-am venit sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat, zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta din lege nu va trece, pana ce nu se vor face toate" (Matei, 5, 17 -18). Ar insemna, deci, ca si sfintenia sambetei ramane in vigoare pentru totdeauna. PREOTUL: Mantuitorul n-a stricat Legea si proorocii, sau, in general, Vechiul Testament, ci numai l-a inlocuit cu Cel Nou, care este desavarsirea celui Vechi. Testamentul cel Vechi - dupa cum s-a aratat si mai sus - a avut numai un rol de invatator, spre a pregati omenirea pentru primirea lui Mesia: "Astfel ca Legea ne-a fost noua calauza spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta, nu mai suntem sub calauza" (Gal., 3, 24-25). Mantuirea noastra nu mai atarna de implinirea faptelor poruncite de Testamentul Vechi sau de tinerea sambetei, ci de credinta in Iisus, Mantuitorul nostru. Prin Iisus Hristos, Legea (Testamentul Vechi) s-a implinit si a incetat. "Caci Hristos este sfarsitul Legii, spre indreptarea a tot celui care crede" (Rom., 10, 4). Legea Veche a tinut numai pana la Ioan Botezatorul, ultimul pregatitor al venirii lui Hristos (Matei, 11, 13). Cei de sub regimul ei au fost nascuti sub robie, intocmai ca fiul lui Avraam, din roaba sa, Agar; pe cand cei din Testamentul Nou sunt ca fiul lui Avraam, din sotia sa libera, Sara, fiind nascuti spre libertate si mostenire. Caci Agar si Sara sunt inchipuiri ale celor doua Testamente (Gal., 4, 22-31). Prin urmare, cuvintele Mantuitorului: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii" au acest inteles: Eu n-am venit impotriva Legii si a proorocilor, sau: Venirea Mea nu ii este ceva strain, ci, dimpotriva, ea este in deplin acord atat cu Legea lui Moise, cat si cu invatatura, din celelalte carti ale proorocilor (Vechiului Testament), in acest chip, Legea se implineste desavarsit prin Mine - adica prin venirea Mea - deoarece aceasta venire a Mea este insasi tinta ei (Rom., 10, 4). Iar cuvintele prin care Mantuitorul spune ca nu va trece o iota sau o cirta din Lege pana ce nu se vor face toate, se refera la implinirea lucrurilor proorocite despre El, care s-au implinit intocmai - pana la incheierea Noului Legamant facut prin Sangele Sau si instituit in seara Cinei celei de Taina, Cand legamantul Vechiului Testament a luat sfarsit. Dupa ce a mancat cu ucenicii Sai, Mantuitorul a luat paharul si l-a dat lor zicand: "Acest pahar este Legea cea noua, intru Sangele Meu, care se varsa pentru voi" (Luca, 22, 20). INVATACELUL: Dumnezeu a binecuvantat si a sfintit ziua a saptea inca de la inceputul lumii, cand a ispravit creatia, dupa cum este scris: "Si a sfarsit Dumnezeu in ziua a sasea lucrarea Sa pe care o facuse si S-a odihnit in ziua a saptea si a sfintit-o, caci intru ea S-a odihnit de toata lucrarea Sa, pe care a facut-o Dumnezeu" (Fac., 2, 2-3). Deci, dupa cele sase zile ale creatiei, ziua a saptea a fost cel dintai sabat sfintit de Insusi Dumnezeu si, datorita acestui fapt, ea a ramas sfanta pentru toti oamenii si pentru toate timpurile. PREOTUL: In aceste doua versete nu se vorbeste decat despre Dumnezeu si lucrarea Sa, aratandu-se ca Dumnezeu Si-a sfarsit lucrarea, S-a odihnit, a binecuvantat si a sfintit ziua a saptea, insa despre om nu se spune nimic, si nici n-ar fi avut omul pentru ce sa se odihneasca, avand el abia o zi de la crearea sa (Fac., 1, 26-31). Fiind asezat de Dumnezeu "...in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Fac., 2, 15), primul om n-a primit nici o porunca privind serbarea zilei a saptea. Singura porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu a fost aceea de a nu manca din pomul cunostintei binelui si raului (Fac., 2, 16 -17). Pentru om, toate zilele erau deopotriva. Ba, mai mult, nici chiar atunci cand Adam si Eva au calcat porunca si au cunoscut binele si raul, si nici dupa ce au fost izgoniti din rai, nu au primit porunca sa serbeze vreo zi. Dimpotriva, toata viata omului devine o continua munca, fiind obligat ca in toate zilele sa munceasca pamantul - blestemat intru toate lucrurile sale - pentru a-si dobandi hrana. "Cu osteneala sa te hranesti din el (din pamant) in toate zilele vietii tale "(Fac., 3, 17). Se arata, intr-adevar, ca Dumnezeu S-a odihnit in a saptea zi de lucrarea Sa, dar cum se numea acea zi, nu ni se spune. Ca atare, se ridica urmatoarele intrebari: — Este ziua a saptea una si aceeasi cu sabatul ? — Se numarau pe atunci zilele saptamanii in asa fel ca ziua a saptea sa corespunda cu sambata de azi? — Unde se spune ca se numarau zilele si cum se numeau ele in acel timp ? - Sau, cel putin, cuvantul "sabat" - atat de scump unora din cei cu care ai stat de vorba - ai putea sa-mi arati unde este scris ? Vrand, nevrand, trebuie sa recunosti ca sambata ca zi de odihna nu-si are originea in rai si nici n-a fost data primilor oameni ca zi de repaos, ci ca inceputul ei este abia cu circa 2500 de ani mai tarziu. Date lamuritoare asupra felului de praznuire - si al zilei anume care este praznuita - nu avem nicaieri in Biblie. Problema mai poate fi pusa si astfel: Dumnezeu, intr-adevar, S-a odihnit in ziua a saptea si a sfintit-o. Dar ce inseamna ziua a saptea ? Caci nu ni se mai spune ca in aceasta zi "s-a facut seara si s-a facut dimineata", cum ni se spune despre celelalte zile ale creatiei. Astfel, ar urma ca in a opta zi - adica in intaia a saptamanii viitoare - Dumnezeu sa fi inceput din nou a crea sau a lucra ceva, pentru ca apoi, dupa sase zile, iarasi sa Se odihneasca ... si sa serbeze si El, in fiecare saptamana, ziua a saptea ... Ar insemna, prin urmare, ca serbarea sambetei ar trebui sa o tinem dupa exemplul lui Dumnezeu, iar nu pe baza vreunei porunci de la inceput. Porunca a venit insa mult mai tarziu, iar a sustine ca si Dumnezeu serbeaza sambata si ca numai dupa exemplul Lui - cel putin pana la venirea acestei porunci - trebuie sa o fi serbat oamenii, insemneaza a cadea in cea mai mare ratacire. Deci, "ziua a saptea" nu este decat ziua in care Dumnezeu a incetat creatia universului. Nicaieri nu ni se spune in Biblie ca, la inceput, si omul "s-a odihnit" in ziua a saptea. INVATACELUL: Exista un text din oare s-ar intelege ca porunca sfintirii zilei a saptea nu ar fi fost data abia in vremea lui Moise, in pustie, ci ca ea a existat inca de la inceput: "Adu-ti aminte de ziua sambetei, ca sa o sfintesti" (Ies., 20, 8). Iata, deci, ca Dumnezeu atrage doar atentia (adu-ti aminte) asupra unei porunci deja existente si nu o statorniceste acum pentru prima oara. Si, de vreme ce ea este de la inceput, inseamna ca este obligatorie pentru lumea de totdeauna, nu numai pentru cea de la Moise incoace. PREOTUL: "Adu-ti aminte" se refera la ceea ce a existat mai dinainte (adica "adu-ti aminte" de ceva ce ti-am spus eu alta data), caci, intr-adevar, porunca de a serba sambata nu s-a dat, pentru prima oara, o data cu celelalte porunci, pe Muntele Sinai. Dar nu este nici asa cum ti se pare dumitale, ca ea a fost data de la inceput, lui Adam, in rai. Aceasta porunca s-a dat cu putin mai inainte - si pentru prima oara - in pustia Sin, cand Dumnezeu a poruncit evreilor, prin Moise, sa nu adune mana in ziua sambetei (ziua a saptea) (Ies., 16, 25). Deci, atunci cand a fost data legea pe Sinai, evreii aveau cunostinta despre sabat - caci il serbasera, ba chiar il si calcasera, pentru care pricina au fost dojeniti de Dumnezeu (Ies., 16, 27-29). De aceea, porunca intaia incepe cu cuvintele: "Adu-ti aminte..." spre a aminti evreilor ca aceasta porunca le-o daduse cu putin mai inainte. Deci, originea sabatului nu este in rai, iar el nu a fost serbat pana la Moise. INVATACELUL: Oare poate fi serbarea sambetei inlocuita de vreme ce ea este un semn si un legamant vesnic intre Dumnezeu si oameni, facut pe temeiul cuvintelor lui Dumnezeu insusi? "Sa pazeasca deci fiii lui Israel sambata, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamant vesnic. Sa fie aceasta semn vesnic intre Mine si fiii lui Israel..." (Ies., 31, 16-17). Deci, inlocuirea sambetei prin Duminica sau prin oricare zi ar insemna inlocuirea unui asezamant vesnic prin unul omenesc. PREOTUL: Cu adevarat, sabatul este un legamant vesnic, instituit de Dumnezeu, dar nu pentru toate popoarele lumii, ci numai pentru poporul lui Israel. Acest fapt se poate intelege destul de clar din marturiile Sfintei Scripturi. Mai intai, vedem ca Domnul a vorbit lui Moise si i-a zis sa pazeasca fiii lui Israel sambata, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamant vesnic (Ies., 31, 16). In al doilea rand, acest legamant este o aducere aminte de robia egipteana din care Dumnezeu ii scosese pe israeliti, poruncindu-le, spre amintire, sa tie sabatul ca zi de odihna: "Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamantul Egiptului si te-a scos Domnul Dumnezeul tau de acolo, cu mana tare si cu brat inalt; pentru aceea ti-a poruncit tie Domnul Dumnezeul tau, sa pazesti ziua sambetei" (Deut., 5, 15). In al treilea rand, vedem ca sabatul este "semn" vizibil intre Dumnezeu si copiii lui Israel. "Domnul a grait catre Moise zicand: vorbeste-le copiilor lui Israel si spune-le: "Vedeti si paziti zilele Mele de odihna, caci acestea vor fi intre Mine si voi si urmasii vostri un semn, ca sa cunoasteti ca Eu sunt Domnul, Cel ce va sfinteste" (Ies., 31, 12-13). Tot in felul acesta se exprima si proorocul Iezechiel: "Asa vorbeste Domnul... ; ...Le-am dat zilele Mele de odihna, ca sa fie semn intre Mine si ei, ca sa cunoasca ca Eu sunt Domnul, Sfintitorul lor" (Iez., 20, 5, 12). In al patrulea rand, reiese ca sabatul si intreaga Lege sunt date numai evreilor - iar nu si celorlalte neamuri - din marturia conducatorilor poporului ales intors din exil; caci atunci cand cei straini din neamul lor au venit si le-au cerut permisiunea sa ajute si ei la zidirea templului Domnului, zicand: "Sa zidim si noi impreuna cu voi, pentru ca si noi, ca si voi, cautam pe Dumnezeul vostru si-I aducem jertfe inca din vremea lui Asarhadon, regele Asiriei..." (I Ez., 4, 2), la aceste cuvinte, trimisii neamurilor au primit un raspuns clar si categoric din partea lui Neemia: "Dumnezeul cel ceresc ne va ajuta. Noi, slujitorii Lui, vom zidi; iar voi nu aveti parte, nici drept, nici pomenire in Ierusalim" (I Ez., 2, 19). De subliniat ultimul cuvant "pomenire", care este repetat ori de cate ori Dumnezeu sau Moise atrag atentia asupra serbarii sabatului sau asupra legamantului facut, prin el, intre Dumnezeu si poporul scos din robia Egiptului: "Adu-ti aminte de ziua sabatului..." (Ies., 20, 8); "Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamantul Egiptului... sa pazesti ziua sambetei" (Deut., 5, 15). Deci, aceasta "aducere aminte" se refera la legamantul sabatului pe care l-a facut Dumnezeu cu poporul evreu, atunci cand l-a scos din robia egipteana. Celelalte neamuri nu au acest legamant, pentru ca ele nu au avut nici un alt legamant cu Domnul-Dumnezeu, ca poporul evreu, si nu au deci a-si aduce aminte de vreo promisiune. Dupa aducerea evreilor in robia babilonica, neamurile care au fost aduse in Palestina - si le-au luat locul - s-au amestecat cu evreii ramasi si au crezut in Dumnezeul lor (I Ez., 4, 2). Aceasta credinta insa nu a putut sa-i faca partasi la istoria poporului ales si la legamantul lui Dumnezeu: sabatul. Pentru aceea ei sunt respinsi de la zidirea templului, spunandu-li-se ca nu au "pomenire" (aducere aminte). Cu alte cuvinte, sabatul este o sarbatoare exclusiv evreiasca si nu se transmite altor popoare, chiar daca acelea cred in Dumnezeul lui Israel. Acesta este un adevar care nu poate fi rastalmacit si de care ar trebui sa tina seama toti cei ce serbeaza sambata, adevar care se poate vedea clar atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Iar daca acest asezamant al sabatului este numit "vesnic", trebuie sa intelegem ca cuvantul "vesnic" are aici intelesul de ceva durabil, care nu poate fi schimbat sau inlocuit de oameni. Dar nici nu se poate sustine ca Dumnezeu nu are putere sa-l schimbe sau sa-l inlocuiasca, deoarece stim ca Mantuitorul a schimbat acest asezamant "vesnic" al sabatului. Deci cuvantul "vesnic" inseamna aici epoca Testamentului celui Vechi, dupa sfarsitul caruia incepe un veac nou si un legamant nou, care fusese fagaduit chiar de Dumnezeu inca din Testamentul Vechi (Ier., 31, 31-33). Dar cuvantul "vesnic" este folosit in Testamentul Vechi si cu alte prilejuri, cum ar fi, de pilda, la porunca praznuirii mielului pascal, pentru care Dumnezeu porunceste evreilor: "...ca asezare vesnica sa o praznuiti"; sau la sarbatoarea azimilor, pe care, de asemenea, li se porunceste sa o pazeasca, fiind "asezamant vesnic" (Ies., 12, 3, 14, 17, 21). Cu toate acestea, nici cei ce tin astazi sambata nu mai serbeaza mielul pascal dupa porunca "vesnica" de atunci, spre a-l manca ritual, cu azima si cu ierburi amare, stand in picioare, cu toiege in maini, gata de plecare (Ies., 12, 1, 24; Num., 9, 11 s.a.). "Legea vesnica" este si arderea neintrerupta a candelei in fata perdelei de dinaintea chivotului Legii in templul din Ierusalim (Ies., 27, 20-21), "asezamant vesnic" este numit si modul de junghiere a animalelor de jertfa (Lev., 17, 7); cu toate acestea, nici cei ce tin legamantul "vesnic" al sambetei nu le mai respecta pe acelea, caci, altfel, ar trebui sa se intoarca intru toate la cele ale Vechiului Testament. INVATACELUL: Mi s-au adus si mie o seama de marturii biblice prin care s-ar dovedi ca serbarea sambetei este obligatorie pentru toti crestinii, de toate neamurile. Astfel, Mantuitorul "...a venit in Nazaret, unde fusese crescut si, dupa obiceiul Sau, a intrat in ziua sambetei in sinagoga si S-a sculat sa citeasca" (Luca, 4, 16, 31; Marcu, 6, 2 s.a.). De asemenea, este scris despre apostolul neamurilor ca "...dupa obiceiul sau, Pavel a intrat la ei (in sinagoga iudeilor din Tesalonic) si in trei sambete le-a grait din Scripturi" (Fapte, 17, 2). Apoi: "Si femeile, care venisera cu Iisus din Galileea, au privit mormantul... si, intorcandu-se, au pregatit miresme si miruri; iar sambata s-au odihnit, dupa Lege" (Luca, 23, 55-56). Deci, si ele au respectat porunca Legii, tinand sambata. Mantuitorul, vorbind despre sfarsitul lumii, a aratat ca sambata va ramane pana la sfarsit si de aceea a zis: "Rugati-va ca sa nu fie fuga voastra iarna, nici sambata" (Matei, 24, 20). Marele apostol Pavel, vorbind despre odihna din ziua sambetei, spune ca Dumnezeu a dat poporului Sau "odihna" (Evr., 4, 4-11). "Poporul Sau" sunt crestinii de toate neamurile si din toate vremurile. Sunt ei obligati sa tina odihna sambetei ? PREOTUL: Noi nu mai avem nici o obligatie de a serba sambata. Testamentul Nou a inlocuit pe cel Vechi si a instituit o alta zi de odihna si de serbare, si anume - ziua dintai a saptamanii sau Duminica. Instituirea acestei zile ca zi de sarbatoare si de odihna este independenta de cea a sambetei vechi. Sambata Legii Vechi - dupa cum am aratat mai sus, a fost instituita de Dumnezeu ca zi de sarbatoare si de odihna in amintirea iesirii din robia Egiptului a unui singur popor: a poporului Sau, Israel. Iar Duminica crestina o serbam in amintirea Invierii Domnului, prin care s-a facut recrearea si innoirea intregii lumi, si totodata iesirea noastra din robia pacatului si a mortii, precum si dobandirea Canaanului ceresc. Invatatura despre desfiintarea sambetei in Testamentul Nou se bazeaza: 1. pe temeiuri indirecte (de principiu sau generale) si 2. pe temeiuri directe, din practica Mantuitorului si a sfintilor apostoli, si iata cum : 1. Testamentul Nou a "invechit" pe cel dinaintea lui, numit "Vechi", si a innoit toate vechile asezaminte, intre care, desigur, si sambata. Asezamantul vechi nu era desavarsit; el era mai mult ca o umbra, o icoana (Evr., 10, 1; Col., 2, 16-17). Iata pentru ce a trebuit sa se intemeieze "...un Testament mai bun", "...un Testament Nou" (Evr., 8, 5-8). "Si zicand "unul Nou" Domnul a invechit pe cel dintai" (Evr., 8, 13), care a fost pus numai la "vremea indreptarii", adica pana cand avea sa fie indreptat si desavarsit de altul nou (Evr., 9, 10 ; 10, 9). "Caci daca Testamentul cel dintai ar fi fost fara prihana, nu s-ar fi cautat loc pentru al doilea" (Evr., 8, 7 ; Gal., 2, 21). Iar pentru al doilea, toate cele ale Vechiului Asezamant "...au trecut, iata, toate s-au facut noi" (II Cor., 5, 17). Odata cu celelalte asezaminte ale Legii Vechi a fost scoasa din vigoare si inlocuita si sarbatoarea sabatului (Rom., 7, 1-6; Gal., 2, 18-19). Acestea avandu-le in vedere, marele apostol Pavel scrie impotriva acelora ce voiau sa se mai tina cele ale Legii Vechi si invinuiau pe cei ce i nu le mai tineau, adresandu-se acestora din urma astfel: "Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la sambete, sau luna noua, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos" (Col., 2, 16-17). Cei ce voiesc sa dobandeasca mantuirea trebuie sa fie urmasi ai lui Avraam. Acestia insa nu sunt descendentii trupesti ai patriarhului, ci cei care au credinta lui in implinirea fagaduintelor mesianice; iar acestia sunt crestinii, deveniti fii ai lui Dumnezeu si eliberati de sub poruncile nefolositoare ale legii (Gal., cap. 3-5) pe care Hristos, prin poruncile Evangheliei, a sters-o ca pe un zapis ce ne era potrivnic (Col., 2, 14): "caci daca dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit in zadar" (Gal., 2, 16-21). Nu din faptele Legii vine mantuirea, ci prin credinta cea in Hristos Iisus, "caci dreptul prin credinta va fi viu" (Avac., 2, 4 ; Rom., 1, 17). Deci, Testamentul Vechi trebuie sa se bucure in crestinism de cinstea ce i se cuvine, dar in nici un caz el nu trebuie pretuit mai mult decat cel Nou sau in paguba celui Nou. 2. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care n-a venit sa strice Legea sau proorocii (Matei, 5, 17), a tinut toate poruncile Legii in afara de una singura: aceea a sambetei. Caci daca El mergea, ca fiecare iudeu, sambata la sinagoga, mergea cu scopul de a propovadui poporului adunat aici sau pentru a vindeca pe bolnavi, dar nicidecum pentru a ne da noua, crestinilor, pilda ca trebuie sa serbam sambata. Iudeii mai aveau obiceiul de a se aduna si vineri seara pentru rugaciunea in sinagoga, dupa cum se aduna si azi. Daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos S-ar fi dus si in aceasta zi in sinagoga, ar urma pentru noi ca trebuie sa serbam si vinerea? Dumneata esti ispitit sa admiti ca Hristos si apostolii au respectat sambata. Da, dar in ce fel ? Se stie atat numai, ca El a facut o multime din minunile Sale sambata, fapt pentru care era amenintat cu moartea (Ioan, 5, 16). Sambata au fost vindecati: omul cu mana uscata (Matei, 12, 9-14; Marcu, 3, 1-6; Luca, 6, 6-11); femeia cu duhul neputintei (garbova) (Luca, 13, 10-17); bolnavul de idropica (Luca, 14, 1-6); omul cu duhul necurat (Marcu, 1, 21-26; Luca, 4, 31-37); slabanogul bolnav de 38 de ani (Ioan, 5, 1-18) si orbul din nastere (Ioan, 9, 1-18). Trei din aceste vindecari: a omului cu mana uscata, a femeii garbove si a omului cu duh necurat au fost facute nu numai sambata, ci si in sinagoga. Cat despre textul: "Rugati-va ca sa nu fie fuga voastra iarna, nici sambata" (Matei, 24, 20) e bine sa stiti ca aici nu se vorbeste de sfintirea sau respectarea sambetei. Sfantul Efrem Sirul, un mare dascal al adevarului, talcuieste "iarna" cu "sa nu ne apuce iarna nepregatiti"; iar "sambata" "sa nu fim cazuti in eres". Prin aceasta, Mantuitorul nu a oprit calcarea sambetei, de vreme ce El insusi o calcase zicand: "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata, astfel ca Fiul Omului este Domn si al sambetei" (Marcu, 2, 27-28). De asemenea, nici apostolii nu respectau ziua sabatului, caci au smuls si au mancat spice de grau chiar in aceasta zi (Matei, 12, 1-3). Sfanta Evanghelie ne spune chiar ca iudeii cautau sa-L omoare pe Iisus "...pentru ca nesocotea ziua sambetei" (Ioan, 5, 18), pe care Hristos, ca Domn al Sabatului, a desfiintat-o. "Desfiintand vrajmasia in Trupul Sau, Legea poruncilor si invataturile..." (Efes., 2, 15), Mantuitorul a facut un nou legamant, intru Sangele Sau (Luca, 22, 20), si ne-a dat exemplu cu fapta sa nu mai tinem ziua sabatului (sambetei). Iar daca Insusi Hristos ne-a invatat pe noi cu cuvantul si cu fapta acest lucru, putem oare sa nu-L ascultam pe El noi, cei ce ne-am botezat si ne-am imbracat in El (Gal., 3, 27)? Ai amintit si faptul ca sfintele mironosite au respectat ziua sambetei, in care "...s-au odihnit dupa Lege" (Luca, 23, 56). Intr-adevar, mironositele, ca niste femei credincioase ce erau, respectau Legea si toate prevederile ei. Ele urmau pe Hristos, dar implineau si Legea de teama iudeilor, asa cum o implinea si Iosif din Arimateea, despre care Sfanta Evanghelie spune ca era un sfetnic al Sinedriului "...barbat bun si drept" (Luca, 23, 50-51). Si daca Iosif din Arimateea, "om bogat" (Matei, 27, 57) si "sfetnic cu bun chip" (Marcu, 15, 43), se temea de iudei, urmand pe Iisus "intr-ascuns" (Ioan, 19, 38), iar pe fata lucra ca orice iudeu, facand parte chiar si din Sinedriu, cu cat mai mult nu aveau sa se teama niste femei si sa se odihneasca in ziua sabatului, dupa Lege? Daca cercetam cu atentie Noul Testament, vedem ca toate poruncile Decalogului sunt reproduse in cuprinsul lui, de catre Mantuitorul sau de catre sfintii apostoli, in afara de aceea a sabatului. Astfel: Porunca intai o gasim la Matei, 12, 31-32 si la Marcu, 3, 29. Porunca a doua, in I Corinteni, 10, 14 si I Ioan, 5, 21. Porunca a treia, la Iacov, 4, 12; 5, 12. Porunca a cincea, la Matei, 15, 4; 19, 19, Porunca a sasea, la Matei, 19, 18; si la Marcu, 10, 19. Poruncile a saptea, a opta si a noua, la Matei, 19, 18 la Marcu, 10, 19 si in Romani, 13, 9. Porunca a zecea, in Romani, 13, 9. Dar in nici o parte a Evangheliei sau a epistolelor apostolesti nu gasim vorbindu-se - sau facandu-se macar o aluzie - la porunca a patra sau la ziua sabatului, ceea ce dovedeste ca ea nu exista pentru Mantuitorul si apostoli; iar despre ceea ce nu mai exista, e firesc ca nici sa nu se mai vorbeasca. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a rezumat toate poruncile in doua: iubirea de Dumnezeu si de aproapele, zicand: "In aceste doua porunci se cuprind toata legea si proorocii" (Matei, 22, 40). Si marele apostol Pavel a zis ca "dragostea este plinirea legii" (Rom., 12; 9-10). INVATACELUL: Se mai spune ca apostolii si primii crestini - dupa marturia istoriei -au serbat sambata, si numai de la Constantin cel Mare, din anul 321, a fost introdusa, de catre acest imparat, inovatia de a se serba Duminica in mod obligatoriu. PREOTUL: Nu este adevarat ca apostolii si primii crestini au serbat sambata. Marele apostol Pavel, daca mergea sambata la sinagoga, nu mergea acolo ca sa praznuiasca sambata, ci pentru ca acolo se adunau iudeii (Ioan, 18, 20) si avea prilejul sa le vorbeasca din Scripturi (Fapte, 17, 2). Dar apostolul Pavel vorbea nu numai prin sinagogi, ci si in piete si prin case (Fapte, 17, 17; 18, 6-7), ba chiar si in afara de portile cetatii, in camp (Fapte, 16, 13); apoi, el vorbea nu numai sambata, ci si in fiecare zi si noapte (Fapte, 20, 31). Si ce fel de odihna avea Pavel in ziua sabatului, de vreme ce el se ostenea lucrand pe ogorul inimilor, in slujba cuvantului lui Dumnezeu? (Fapte, 6, 2). Dar nu numai apostolii au nesocotit serbarea sambetei, ci si urmasii lor: Varnava, Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Clement al Romei, Iustin Martirul, Tertulian si alti multi din secolele I, II si III; ei marturisesc ca crestinii din vremea lor serbau Duminica, intocmai cum stim din Scriptura ca faceau si apostolii. Istoria marturiseste despre Constantin cel Mare numai faptul ca in timpul domniei lui, crestinismul a devenit religie libera de stat, favorizandu-se astfel generalizarea ulterioara, in Imperiul Roman, a practicilor religioase crestine, intre care era si serbarea Duminicii, astfel incat statul roman nu a facut altceva decat a recunoscut si a consfintit o stare de fapt. INVATACELUL: Care sunt temeiurile scripturistice pentru serbarea Duminicii in locul sambetei ? PREOTUL: Pentru noi, crestinii dreptmaritori, sarbatoarea cea mai mare este Invierea lui Hristos, zi de bucurie, caci insusi Domnul a intampinat in acea zi pe femeile mironosite zicandu-le: "Bucurati-va !" (Matei, 28, 9). Ziua invierii este ziua in care Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat pe noi de robia pacatului (I Petru, 2, 24), asa cum oarecand Iehova a eliberat poporul Sau ales, din robia Egiptului. Ziua invierii este ziua sfintita prin insusi scump Sangele Sau, este ziua incredintarii ca am inviat din moartea pacatului si ca vom invia si din moartea trupeasca spre viata vesnica, daca vom adormi in credinta neindoita in Hristos, caci zice Sfantul apostol Pavel: "Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre si atunci si cei ce au adormit in Hristos au pierit" (I Cor., 15, 17-18). In alt loc: "Si daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Cor., 15, 14). Deci dupa marturia marelui apostol Pavel credinta crestinului nu valoreaza nimic fara incredintarea deplina ca Hristos a inviat a treia zi din morti, asa cum El insusi spunea mai inainte. Si daca Invierea lui Hristos este atat de insemnata pentru orice crestin, nu se cade oare sa fie mereu in mintea sa si sa o cinsteasca, serband-o imbracat in hainele albe ale curatiei, ca si ale ingerilor care au pravalit piatra de pe mormant (Matei, 28, 3; Marcu, 16, 5; Luca, 24, 4; I Ioan, 20, 11-12) ? Duminica - ziua izbavirii noastre - se mai numeste in Sfanta Scriptura si "una a sambetelor" sau "ziua intaia a saptamanii" (Matei, 28, 1; Marcu, 16, 1; Luca, 24, 1; Ioan, 20, 1), "a treia zi" (Matei, 16, 21; 17, 23; Marcu, 8, 31; 9, 31; 10, 34; Luca, 9, 22; 24, 7) sau "dupa opt zile" (Ioan, 20, 26) sau "ziua Domnului" (Apoc., 1, 10). Cele trei zile despre care vorbeste Sfanta Scriptura sunt zilele in care Mantuitorul a stat in mormant, numarul lor fiind preinchipuit de cele trei zile cat a stat proorocul Iona in pantecele chitului (Matei, 12, 40); numarul lor corespunde, de asemenea, numarului zilelor in care Mantuitorul a spus ca va ridica templul daramat (Ioan, 2, 19-22). Si ceea ce spusese mai inainte ucenicilor Sai, ca va invia a treia zi din morti (Matei, 17, 23; Marcu, 9, 31). Mantuitorul a adeverit prin invierea Sa (Marcu, 16, 9, Matei, 28, 1-10). In ziua intaia a saptamanii s-a savarsit, la Emaus, prima Liturghie prin "frangerea painii" de catre Mantuitorul (Luca, 24, 30). In seara zilei celei dintai a saptamanii, Mantuitorul S-a aratat ucenicilor Sai, care erau adunati, cu usile incuiate, de frica iudeilor, zicandu-le: "Pace voua" (Ioan, 20, 19-20). In ziua cea dintai a saptamanii (Duminica), Mantuitorul a suflat peste ucenicii Sai, dandu-le puterea de a lega si a dezlega pacatele oamenilor. Apoi, tot in ziua Duminicii S-a aratat Mantuitorul iarasi ucenicilor Sai si lui Toma pe care l-a incredintat despre Invierea Sa (Ioan, 20, 26). Si tot Duminica S-a aratat Mantuitorul in Galileea (Marcu, 16, 14). Duminica S-a pogorat Sfantul Duh peste sfintii apostoli (Fapte, 2, l-10). In ziua Duminicii, sfintii apostoli savarseau "frangerea painii", adica Sfanta Liturghie (Fapte, 20, 7-12). In ziua Duminicii se facea, de catre apostoli, strangerea de ajutoare pentru crestini (I Cor., 16, 1-2), astfel ca Duminica, sfintita prin invierea Domnului - ca zi de slavire a Sa - devenea si sarbatoarea dragostei de frati. Despre ziua Duminicii a zis psalmistul: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul sa ne veselim intr-insa" (Ps. 117, 24), iar prin Apocalipsa i S-a descoperit evanghelistului Ioan tot in ziua Duminicii (Apoc., 1, 10). INVATACELUL: Mai sunt si alte marturii din vechime ca crestinii din primele veacuri au serbat ziua Duminicii ? PREOTUL: Cred ca ti-am aratat destule marturii din Sfanta Scriptura, despre serbarea Duminicii de catre crestinii de la inceput si, totodata, si pentru care pricina ei tineau Duminica zi de odihna, in locul sambetei. Sa stii insa ca, pe langa marturiile din Sfanta Scriptura, pe care le-ai auzit mai sus, mai sunt foarte multe marturii vrednice de crezare, de la sfintii barbati apostolici, adica de la ucenicii sfintilor apostoli, care au fost urmatorii lor si impreuna-vorbitori cu ei. Unul din acestia a fost si Sfantul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei (+ 107). Acesta, in scrisoarea trimisa crestinilor din Magnezia (cap. 9), zice asa: "Cei care au trait in randuielile cele vechi (adica evreii n.n.) si au venit la nadejdea cea noua, sa nu mai tina sambata, ci Duminica, in care si viata noastra a rasarit" (Scrierile Parintilor Apostolici, trad. de Pr. D. Feciorii, Buc., 1979, p. 167). Apoi Sfantul Iustin Martirul (+ 155) scrie, pe la mijlocul veacului al doilea dupa Hristos: "Duminica ne adunam cu totii la un loc, pentru ca aceasta este ziua in care Dumnezeu, la zidirea lumii, a despartit lumina de intuneric si in care Mantuitorul nostru a inviat din morti..." (Apologia 1, cap. 67). Asemenea marturii mai gasim si in Asezamintele Sfintilor Apostoli (cartea a II-a, cap. 59), in canoane si la o multime de sfinti parinti si scriitori bisericesti din veacurile II-IV, ca de pilda: Tertulian, Sfantul Irineu, Sfantul Ambrozie, Sfantul Ioan Gura de Aur si altii. De aceea, odata cu legalizarea crestinismului de catre imparatul Constantin cel Mare (313), Duminica a fost recunoscuta si consfintita de catre stat ca zi de odihna, chiar si pentru necrestini, ramanand astfel pana azi la toate popoarele crestine ca zi saptamanala de odihna (Inv. de Cred. Ort., intreb. 287; vezi si canonul 29 Laodiceea, anul 364) (Din Calauza in credinta ortodoxa - Pr.Cleopa Ilie)

SERBAREA DUMINICII  

Biserica a hotarit, dintru inceput, de pe timpul Sfintilor Apostoli, ca ziua intii din saptamina sa fie sarbatorita prin cult public si sa fie socotita ca zi de odihna pentru crestini. Aceasta este Duminica - ziua Domnului (Apocalipsa I, 10), ea apartine Domnului Hristos si a fost ridicata la aceasta cinstire pentru ca in aceasta zi - de duminica - s-a intimplat cel mai mare eveniment al crestinitatii, invierea Domnului Hristos. Ca zi de odihna in Vechiul Testament a fost sarbatorita ziua simbetei. Pentru crestini insemnatatea acelei zile dispare si locul ei il preia Duminica, cu noul ei sens. In adevar, in Vechiul Testament, evreii conform poruncii a IV-a din Decalog sarbatoreau ca zi de odihna sub numele de sabat, simbata, sarbatorea instituita de Moise: “Adu-ti aminte de ziua odihnei (simbetei) ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile, si fa in acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau; sa nu face in acea zi nici un lucru... caci in sase zile a facut Dumnezeu cerul si pamintul ... iar in ziua a saptea s-a odihinit. De aceea a binecuvintat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o” (Iesire XX, 8-11). Sarbatorirea simbetei la evrei se efectua bazata pe doua fapte: a) datorita faptului ca insusi Dumnezeu s-a odihnit in ziua a saptea si a sfintit-o. “Si a binecuvintat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa s-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Facere I, 3; cf. Iesire XX, 11). B) ea se mai serba ca amintire a iesirii, a eliberarii poporului evreu din Egipt. “Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamintul Egiptului si Domnul le-a scos de acolo... si de aceea ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau sa pazesti ziua odihnei si sa o tii cu sfintenie” (Deuteronom V, 15). In Vechiul Testament s-a orinduit prima data, s-a instituit deci serbarea simbetei, cu ocazia stringerii manei din pustie, data de Dumnezeu evreilor. Ei stringeau mana in fiecare zi pentru ziua respectiva iar in preziua simbetei stringeau pentru doua zile, caci a doua zi simbata nu era, fiind zi de odihna (Iesire XVI, 23-30). Serbarea simbetei s-a consfintit prin porunca a patra din Decalog fapt amintit la inceput (Iesire XX, 8-11). Serbarea simbetei a fost numai pentru Vechiul Testament. In Noul Testament s-a hotarit a se serba Duminica ca amintire a Invierii Domnului. Caci desi simbata era denumita “legamint vesnic”, “sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam ca un legamint vesnic” (Iesire XXXI, 16), totusi pentru epoca mesinaica s-a prezis o alta zi. Profetul Zaharia spune: “In ziua aceea, zice Domnul, fiecare din voi va pofti pe aproapele sau sub vita si smochinul sau” (Zaharia III, 10). Ziua aceea, e ziua invierii, precum spune Psalmistul: “Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram” (CXVII, 24). Domnul Hristos a calcat simbata prin: vindecarea omului cu mina uscata (Matei XII, 10-13); vindecarea slabanogului de la lacul Viteza (Ioan V, 1-13); vindecarea orbului din nastere (Ioan IX, 1-14). Mintuitorul nerespectind simbata, a spus ca El este mai mare decit simbata, este domn al simbetei (Matei XII, 8; Marcu II, 28). La sinodul din Ierusalim, printre cele patru dispozitiuni, pe care trebuiau sa le respecte cei care intrau in crestinism, simbata nu exista (Fapte XV, 29). Sfintul Pavel mustra pe galatenii si colosenii care vor sa se intoarca la sarbatorile iudaice. “Nimeni sa nu va judece pentru mincare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatore, sau luna noua sau simbete, care sint umbra celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos” (Coloseni II, 16; cf. Galateni IV, 9-11. Porunca a patra din Decalog, nu e amintita nicaieri in Noul Testament spre a fi respectata. Serbarea simbetei din Vechiul Testament a fost inlocuita prin serbarea Dumincii, precum s-a amintit, zi in care a inviat Domnul Hristos. “Dupa ce a trecut simbata, cind se lumina de ziua intii a saptaminii (duminca) au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormintul” (Matei XXVIII, 1). “Si dupa ce a inviat dimineata, in ziua cea dintii a saptaminii (duminca), El s-a aratat Mariei Magdalena” (Marcu XVI, 9; Luca XXIV, 1). In ziua invierii Sale, Domnul Hristos s-a aratat viu femeilor mironosite (Matei XXVIII, 9) lui Petru (Luca XXIV, 34), celor doi ucenici in drum spre Emaus (Luca XXIV, 13-15); Apostolilor fara Toma. Si fiind seara, in ziua aceea, intiia a saptaminii (duminica) si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus (Ioan XX, 19), dupa opt zile impreuna cu Toma (Ioan XX, 26). De asemene, in ziua Cincizecimii - tot in zi de duminica - s-a pogorit Duhul Sfint (Fapte II, 1-5), in ziua duminicii a primit Sfintul Ioan descoperirea (Apocalipsa I, 10). Apostolii savirseau sfinta Euharistie (Fapte XX, 7); primii crestini stringeau ajutoare tot cu ocazia sarbatoririi duminicii. “In ziua intii a saptaminii (duminica) fiecare dintre voi sa-si puna deoparte, stringind cit poate...” (I Corinteni XVI, 2). Deci, incepind de la Apostoli si de la primii crestini Biserica a sarbatorit ca zi de odihna, Duminica. Totusi sint unii crestini care afirma si sustin ca simbata este o datorie obligatorie pentru toti si pentru totdeauna, este o lege universala, pentru ca Dumnezeu a binecuvintat-o si a sfintit-o (Facere II, 2-3). Deci avem datoria s-o respectam toti. In adevar, Dumnezeu s-a odihnit si a binecuvintat ziua a saptea. Dar, El n-a poruncit omului s-o tina ca zi de odihna si sarbatoare. De altfel, nici nu era nevoie. Omul era in rai si munca era usoara, el nu avea nevoie de odihna. Dupa caderea in pacat, munca a devenit mai grea. Insa, chiar atunci omul n-a serbat ziua a saptea. Nu se spune nicaieri ca Noe, Avraam sau Iacov ar fi serbat simbata. Moise a instituit sabatul, spre a curma nemultumirile poporului din pustie, care murmura din cauza greutatilor, facindu-I sa-si aminteasca de Dumnezeu care-l scosese din robie. Cit despre odihna Domnului din ziua a saptea aceasta insemna sfirsitul creatiei. Caci nu ni se mai spune ca “s-a facut seara si s-a facut dimineata”; n-a mai urmat o alta zi, ci ziua a saptea insemneza epoca de dupa creatie, pina la sfirsitul lumii, in care Dumnezeu nu mai creeaza, dar desigur El are grija de lume. De aceea aceasta epoca se numeste sabat, odihna. Ea priveste pe Dumnezeu. Insa ziua de odihna pentru om, vine printr-o porunca, prin porunca lui Moise (Iesire XVI, 23-30 si Iesire XX, 8-11) (cf. Deheleanu). Se mai afirma aceiasi crestini ca totusi serbarea simbetei este obligatori si pentru toti crestinii pentru ca Domnul Hristos n-s desfiintat poruncile legii vechi. Astfel, El spune: “Sa nu socotiti ca am venit sa stric legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc” (Matei V, 17). Insa, adevarul spuselor Mintuitorului este urmatorul: in Domnul Hristos s-au implinit profetiile mesianice. El admite in esenta Sa legea morala a Vechiului Testament, dar o desavirseste, o adinceste si o completeaza cu noi sfaturi si porunci. De aceea, El spune: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult... Eu insa va spun voua” (Matei V, 21-22). Multe lucruri din legea veche erau umbre, simboale, prefigurati ale Noului Testament care trebuiau sa dispara si au disparut. Mai mult, El a infiintat o lege noua. Astfel, la infiintarea Sfintei Euharistii El spune: “Acesta este singele Meu, al legii celei noi...” (Matei XXVI, 28; Luca XXII, 20). Deci printre institutiile din legea veche care s-au desfiintat ca nemaiavind nici un rost este si serbarea simbetei. Se mai afirma de crestinii atit de iubitori ai Vechiului Testament si ai sabatului, ca acesta totusi trebuie tinut pentru ca era si inainte de Moise. Caci in Decalog se spune “Adu-ti aminte de ziua odihnei...” (Iesire XX, 8). Insa s-a amintit ca simbata nu s-a instituit de Moise prin proclamarea Decalogului, ci citva timp mai inainte, cu ocazia stringerii manei din pustie, fapt amintit in capitolul XVI, 23-30. Deci, “adu-ti aminte” din Iesire XX, 8, se refera la acest moment si nu la o perioada de timp mai veche. Se mai aminteste si un alt argument in sprijinul respectarii simbetei. Astfel se spune ca simbata nu se poate inlocui caci a fost data de Dumnezeu ca “legamint vesnic”. “Sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamint vesnic” (Iesire XXXI, 160. Insa, sub numele de semn sau legamint vesnic se intelege timpul Vechiului Testament, pina la venirea Mintuitorului. Crestinii nu mai sint sub lege, ci sub har: “Caci pacatul nu va avea stapinire asupra noastra, fiindca nu sinteti sub lege, ci sub har” (Iesire XII, 14) si totusi nimeni n-o mai serbeaza. In continuarea sustinerii simbetei se afirma ca si Mintuitorul ca si Apostolii Sai serbau simbata, pentru ca se simbata, pentru ca se duceau simbata la sinagoga (Luca IV, 16), dupa cum procedau si Apostolii Sai (Fapte XVI, 13). In adevar, atit Domnul Hristos, cit si Apostolii Sai frecventau simbata sinagogile, dar nu pentru ca respectau simbata, ci pentru ca in acea zi erau adunati iudeii acolo si puteau sa le propovaduiasca Legea cea noua. Se mai spune de sustinatorii simbetei, ca ea se serba si in timpul Noului Testament, aducindu-se drept dovada faptul ca si femeile mironosite care urmau pe Mintuitorul o servau. Astfel, se spune in Evanghelia Luca: “Femeile care au venit cu El din Galileea (femeile mironosite) au privit mormintul si cum a fost pus trupul Lui. Si, intorcindu-se au pregatit miresme si miruri, iar simbata s-au odihnit, dupa Lege” (Luca XXIII, 55-56). In adevar, femeile mironosite s-au odihnit simbata “dupa lege” caci, la moartea Mintuitorului ele erau inca sub imperiul legii vechi. Legea noua a inceput dupa invierea Mintuitorului. Chiar Mintuitorul a aratat - sustin partizanii simbetei - ca serbarea acesteia va fi in vigoare pina la sfirsitul lumii. “Rugati-va spune El, sa nu fie fuga voastra iarna, nici simbata” (Matei XXIV, 20). Insa, in versertul respectiv, nu este vorba de sfirsitul lumii, ci de sfirsitul Ierusalismului. La Ierusalim, simbata se inchideau portile cetatii si nici nu era permis evreilor sa faca decit un anumit numar de mile. Desigur ca daca acel flagel ar surveni simbata, locuitorii Ierusalimului ar fi mult stingheriti, in fuga lor. Tot pentru serbarea simbatei, se mai invoca si spusele Sf. Pavel din epistola catre Evrei (IV, 4-11), unde este vorba despre “odihna” din ziua a saptea a lui Dumnezeu, pe care El a promis-o si poporului Sau. Ori, cum poporul sau in ultima instanta sint crestinii, ei trebuie sa tina odihna simbetei. Or, aici in locul respectiv, care este mai dificil de interpretat, nu este vorba de odihna simbetei, ci de odihna imparatiei cerurilor, aici avem trei feluri de odihna: a) tara odihnei din Canaan; B) Odihna lui Dumnezeu din ziua creatiei si c) Odihna sau fericirea din imparatia cerurilor. Primele doua odihne simbolizeaza odihna din imparatia cerurilor de care crestinii se vor invrednici daca vor asculta cuvintului lui Dumnezeu (cf. dr. P. Deheleanu). In sfirsit, se mai sustine de partizanii serbarii simbetei ca la inceput toti crestinii au serbat simbata, pina la Constantin cel Mare, care a introdus serbarea duminicii in crestinism. Insa din scrisoarea lui Pliniul cel Tinar catre Traian (111), ca si din marturiile Sf, Iustin Martirul, Clement al Alexandriei si alte marturii din sec. I si II se constata ca Duminica a fost serbata din primele veacuri ale crestinismului, chiar de la Sf. Apostoli ai Mintuitorului. Constantin cel Mare a oficializat serbarea Duminicii, pentru ca ea era deja existenta, se sarbatorea de crestini. El nu avea nici un interes sa schimbe religia crestina. Pr. Prof. I. Constantinescu,"Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 94-97

Invatatura de credinta ortodoxa despre Duminica zi de odihna

126. Care este porunca a patra? Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinteşti. Lucrează şaşe zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieş. 20, 8-11). 127. Ce învaţă porunca aceasta? Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului. 133. Care este ziua de odihnă? În Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că,după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14). Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” (Ioan 20, l; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1-4). · Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii” (Fapte 20, 7). «A frânge pâinea» înseamnă că Ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împartăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi Apostoli. Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. 285. Care e ziua de odihnă şi sărbătoarea săptămânală a creştinilor? Este Duminica, sau Ziua Domnului (dies Dominica), închinată îndeosebi amintirii şi slăvirii Învierü Domnului590. 286. Pentru ce serbăm Duminica? Serbăm Duminica, pentru ca: a) E ziua cea dintâi a creaţiunii; B) E ziua în care a înviat Domnul („prima a sâmbetelor”, adică „ziua întâi a săptămânii”; Matei 28, 1-7 si Marcu 16, 2); c) E ziua în care S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1 ş.u.). d) E ziua în care s-a oficiat încă de la început, în Biserica creştină, „frângerea pâinii”, adică Sfânta Liturghie. Cu un cuvânt, Duminica e ziua de bucurie în care prăznuim zidirea omului de către Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul şi sfinţirea lui prin Dumnezeu- Sfântul Duh591. 287. Creştinii au serbat dintru început Duminica? Da. Pentru motivele de mai sus, Sfinţii Apostoli şi primii creştini numeau această zi Ziua Domnului si o serbau prin adunări de rugăciune şi slujbă, împreunate cu săvârşirea Sfintei Euharistii, precum şi cu felurite fapte de milostenie. Mărturie despre aceasta ne stau cele ce găsim scrise chiar în Sf. Scriptură (vezi Fapte 20, 7; I Cor.16, 2; Apoc.1, 10). Aşijderea faceau şi bărbaţii apostolici, adică ucenicii Sfinţilor Apostoli. Unul dintre aceştia, anume Sf. Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei († 107), scrie în scrisoarea trimisă de el creştinilor din Magnesia (cap. 9): «Aşadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi şi au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sâmbăta, ci Duminica, în care şi viaţa noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui592. Iar Sf. Iustin Martirul, († 155) scria pe la mijlocul veacului al doilea după Hristos: «În ziua soarelui (Duminica), noi ne adunăm cu toţii laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeaşi zi a înviat din morţi593. Asemenea mărturii mai găsim şi în Aşezămintele Sf. Apostoli (cartea II, cap. 59), în canoane594, precum şi la o mulţime de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile II-IV, ca de pildă: Tertulian595, Sf. Irineu596, Origen597, Sf. Ambrozie598, Sf. Ioan Gură de Aur ş.a. De aceea, odată cu recunoaşterea creştinismului de către împăratul Constantin cel Mare (313), Duminica a fost recunoscută şi consfiţtită de către stat ca zi de odihnă, chiar pentru necreştini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creştine, ca zi săptămânală de repaos sau odihnă. (Din cartea Invatatura de credinta ortodoxa editia 1952,1996)

1. Înainte de Legea lui Moise nu ținea nimeni

Sursa preluare text: http://tezaurul-ortodox.com/topic/2564-sabatul-si-duminica-odihna-si-ziua-domnului/
©Tezaurul Ortodox

. Înainte de Legea lui Moise nu ținea nim

Sursa preluare text: http://tezaurul-ortodox.com/topic/2564-sabatul-si-duminica-odihna-si-ziua-domnului/
©Tezaurul Ortodox