De ce tamaiem?

Fie că e vorba despre slujba săvârşită într-un lăcaş de cult ori în casa unui creştin, orice rugăciune a Bisericii e însoţită de tămâiere. Există o dublă semnificaţie a acestul gest liturgic. Pe de o parte tămâierea este o formă de mărturisire a slujirii noastre lui Dumnezeu; în acest sens fumul binemirositor care se înalţă spre cer e un semn al jertfei gândului nostru şi al inimii noastre deschise către Dumnezeu. Pe de altă parte tămâia este semn al prezenţei Duhului lui Dumnezeu care se pogoară şi lucrează în vieţile noastre.

Aceste două înţelesuri sunt frumos ilustrate în rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia: "Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh".

De vreme ce tămâierea e semn al prezenţei Sfântului Duh dar şi al închinării noastre în faţa lui Dumnezeu ca singur stăpân, mirosul şi fumul de tămâie au puterea de a îndepărta prezenţa şi lucrarea diavolului. Acest aspect e surprins foarte expresiv în expresia românească: “... fuge ca dracul de tămâi

Folosirea tămâiei are temei în viaţa şi tradiţia Bisericii dintotdeauna. În Vechiul Testament se vorbeşte despre "jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu" (Maleahi 1,11). Tămâia este asociată cu rugăciunea: "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta"- citim în psalmul 140. În cultul vechi-testamentar existau chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12). Iar în Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cerească parcă luată din Liturghia noastră duminicală: "Şi a venit un înger şi a stat la altar având cadelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsa 8, 3-4).