ICOANA înfăţişează chipul
Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui
Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne
par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare.
Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem
doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă
privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel
adânc.
Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.
Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Mai mult
decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci
pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de
la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem
nădejde; când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă
simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina
veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian,
ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne
sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.
De-a
lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am
vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul
esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne
impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume,
copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această
pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei,
respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul
timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga
măsură a frumuseţii.
Spre
deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe
reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta
cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai
aproape de oameni, pictura bizantină – urmând canoanele – nu încearcă o
reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele
care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii
materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea,
în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt
întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent
semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem
şi noi chemaţi.
În
acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul
pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre
desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.
Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi imediat, cu mintea la Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, însă până la urmă, toate icoanele pot fi şi trebuie să fie săvârşitoare şi izvorâtoare de minuni!… Atunci simte imediat, Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină neîntreruptă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane – iată, aşadar, valoarea sacramentală, harică şi sfinţitoare a sfintelor icoane!… Cu alte cuvinte icoanele scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!…
Aşa stând lucrurile, noi suntem chemaţi să recunoaştem felul în care Creştinismul este perceput ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. De asemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, având origini în creaţie, când omul a fost creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu Întrupat, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu, adică despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se repreeinta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu” – ne spune Sf. Ioan Damaschinul în Cuv.I despre Icoane.
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. Realităţi pe care le abordează şi le dezbate şi Părintele Cios în această lucrare. Această diferenţiere şi deosebire a fost discutată pentru prima oară în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare şi confirmare vom arăta, în cele ce urmează, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut prin urmare, în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărturisitorul susţine că „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 8,4 afirmă că „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn delicat şi sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pildă: „Să faci doi heruvimi din aur… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlni cu tine”, iată aşadar, imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică sau confundă natura ori diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.
Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune diferenţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este, potrivit afirmaţiilor Patriarhului Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru aceştia nu poate fi icoană, decât aceea care poate reprezenta cele două naturi ale lui Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoană, pe de alta. De aici plecând, observăm că icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana unei Fiinţe Divine Întrupate – Care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – după cum ne relatează Sfântul Teodor Studitul. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia clară şi limpede: „În Treime, Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne declară acelaşi Sfânt Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, a reprezentării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă şi insurmontabilă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştelor şi în general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”…
Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă şi nici respingătoare Domnului: „Nu e urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci e chiar foarte iubită”. Fiindcă altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?… Cu alte cuvinte, Sfântul Teodor vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Hristos, a patimii şi a morţii Sale. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi Icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos… A nega lui Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a ignora toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni 2, 9; În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii.
În altă ordine de idei, mă gândeam în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de această dată) care evidenţiază Icoana ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştrii căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu icoana modernă a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
Am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa Icoanei, lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a iconoclaştilor, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!…
O altă problemă este aceea a apariţiei unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, reclamaţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni, pentru că mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Prin urmare, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Iisus Hristos din Icoană. Oare se doreşte cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om?… Ştim cu toţii că asemenea încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare experienţă şi imunitate!… Şi mai cunoaştem un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 17 ani, de exemplu, nici o victimă a vreunei icoane, în schimb oameni care au primt daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor făcute la Icoana Sa, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, inclusiv copii; aşa încât cu toţi aceştia ce facem acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti iconoclaşti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!… În această direcţie, autorul lucrării de faţă aduce foarte multe argumente pertinente, în sprijinul efectului şi a consecinţelor pozitive sau benefice a prezenţei şi existenţei icoanelor în casele noastre, abordând toate laturile şi aspectele folositoare şi sfinţitoare ale acestora, pentru noi oamenii!…
Remarcăm şi constatăm cu indignare şi stupoare că este invocată adeseori, filozofia absurdului, şi că se urmăreşte chiar impunerea unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea tocmai la culmile acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care într-adevăr, volumul de faţă are un caracter profund apărător, mărturisitor şi misionar, căci dacă „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!…
De aceea, pentru toate acestea noi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi din păcatul triumfalismului ori al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindcă îi vom vedea pe toţi cei reprezentaţi în ele faţă către faţă!… Să dea Dumnezeu să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a iconoclaştilor, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la icoanele şi la slujbele pe care ei le resping şi ză zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta”…
Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui
Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul
ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au
văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei,
iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se
deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.
Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor
Evanghelii, credinţa a ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a
revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte,
cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult
parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia
neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi
cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în
sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.
De-a
lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am
vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul
esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne
impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume,
copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această
pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei,
respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul
timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga
măsură a frumuseţii.Spre
deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe
reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta
cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai
aproape de oameni, pictura bizantină – urmând canoanele – nu încearcă o
reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele
care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii
materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea,
în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt
întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent
semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem
şi noi chemaţi.În
acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul
pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre
desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.
fotografii: Orthphoto
Duminica cea sfântă a Ortodoxiei şi valoarea simbolică, sacramentală şi morală a sfintelor icoane
Drd. Stelian Gomboş
Cu multă bucurie sufletească constatăm faptul că despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de către mulţi avizaţi şi însemnaţi teologi, publicându-se, în acest sens, volume întregi. Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul icoanelor din perspectivă istorică, duhovnicească şi dogmatică, în acelaşi timp învăţându-ne să ne închinăm la ele ca la sfinţii ce sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Sunt mulţi dintre aceia care consideră şi preţuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice, decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei au admirat îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate, realitate subliniată şi remarcată şi de către autorul cărţii, dar nu reuşesc să surprindă şi nici nu sunt în stare să simtă duhul ce vibrează şi care se transmite prin aceste sfinte obiecte!… Căci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Iisus Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, datorită sfintelor rugăciuni. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii.Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi imediat, cu mintea la Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, însă până la urmă, toate icoanele pot fi şi trebuie să fie săvârşitoare şi izvorâtoare de minuni!… Atunci simte imediat, Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină neîntreruptă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane – iată, aşadar, valoarea sacramentală, harică şi sfinţitoare a sfintelor icoane!… Cu alte cuvinte icoanele scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!…
Aşa stând lucrurile, noi suntem chemaţi să recunoaştem felul în care Creştinismul este perceput ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. De asemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, având origini în creaţie, când omul a fost creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu Întrupat, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu, adică despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se repreeinta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu” – ne spune Sf. Ioan Damaschinul în Cuv.I despre Icoane.
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. Realităţi pe care le abordează şi le dezbate şi Părintele Cios în această lucrare. Această diferenţiere şi deosebire a fost discutată pentru prima oară în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare şi confirmare vom arăta, în cele ce urmează, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut prin urmare, în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărturisitorul susţine că „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 8,4 afirmă că „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn delicat şi sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pildă: „Să faci doi heruvimi din aur… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlni cu tine”, iată aşadar, imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică sau confundă natura ori diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.
Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune diferenţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este, potrivit afirmaţiilor Patriarhului Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru aceştia nu poate fi icoană, decât aceea care poate reprezenta cele două naturi ale lui Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoană, pe de alta. De aici plecând, observăm că icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana unei Fiinţe Divine Întrupate – Care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – după cum ne relatează Sfântul Teodor Studitul. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia clară şi limpede: „În Treime, Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne declară acelaşi Sfânt Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, a reprezentării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă şi insurmontabilă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştelor şi în general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”…
Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă şi nici respingătoare Domnului: „Nu e urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci e chiar foarte iubită”. Fiindcă altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?… Cu alte cuvinte, Sfântul Teodor vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Hristos, a patimii şi a morţii Sale. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi Icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos… A nega lui Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a ignora toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni 2, 9; În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii.
În altă ordine de idei, mă gândeam în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de această dată) care evidenţiază Icoana ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştrii căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu icoana modernă a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
Am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa Icoanei, lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a iconoclaştilor, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!…
O altă problemă este aceea a apariţiei unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, reclamaţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni, pentru că mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Prin urmare, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Iisus Hristos din Icoană. Oare se doreşte cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om?… Ştim cu toţii că asemenea încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare experienţă şi imunitate!… Şi mai cunoaştem un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 17 ani, de exemplu, nici o victimă a vreunei icoane, în schimb oameni care au primt daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor făcute la Icoana Sa, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, inclusiv copii; aşa încât cu toţi aceştia ce facem acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti iconoclaşti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!… În această direcţie, autorul lucrării de faţă aduce foarte multe argumente pertinente, în sprijinul efectului şi a consecinţelor pozitive sau benefice a prezenţei şi existenţei icoanelor în casele noastre, abordând toate laturile şi aspectele folositoare şi sfinţitoare ale acestora, pentru noi oamenii!…
Remarcăm şi constatăm cu indignare şi stupoare că este invocată adeseori, filozofia absurdului, şi că se urmăreşte chiar impunerea unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea tocmai la culmile acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care într-adevăr, volumul de faţă are un caracter profund apărător, mărturisitor şi misionar, căci dacă „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!…
De aceea, pentru toate acestea noi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi din păcatul triumfalismului ori al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindcă îi vom vedea pe toţi cei reprezentaţi în ele faţă către faţă!… Să dea Dumnezeu să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a iconoclaştilor, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la icoanele şi la slujbele pe care ei le resping şi ză zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu